Insula KOS

Amintiri din copilarie- Partea 2

Strada Mangalia

La vârsta senectuţi, fără să vrei, revezi aevea şi treci în  revistă locuri şi oameni care ţi-au marcat primii ani de viaţă şi care, între timp au devenit amintiri de neşters.

               Îmi defilează prin memorie locuri, oameni şi evenimente care s-au succedat şi care au schimbat complect  lumea în care trăiam. Cele mai vechi amintiri îmi aduc în memorie Constanţa în primii ani după al doilea război mondial. În mod pregnant îmi persistă în memorie strada Mangaliei, astăzi Ştefan cel Mare.

               Era situată foarte aproape, paralelă cu strada Vintolă Brătianu, actualmente Constantin  Brătescu, pe care se afla casa părintească în care m-am născut. În acel timp, eu ca şi toată lumea foloseam denumirea de Strada Mangaliei. În acel timp , această stradă era principala arteră comercială a oraşului .

               Amintirile mele despre strada Mangaliei se datorează faptului că pe această stradă se afla magazinul deţinut de tatăl meu, Ion Constantinescu, magazin şi atelier de blănuri , cojoace, căciuli şi pălării având firma  ‚La Buzoianu’.

Dar să ne intoarcem în timp. După 1978 când Dobrogea a revenit României, aceasta era populată în majoritate covârşitoare de alte etnii, turci, tătari, greci, armeni, bulgari. Erau foarte puţini români, aşa zişii mocani, veniţi din sudul Ardealului din zona Sibiului şi Braşovului. Erau ciobani care veneau cu oile transhumanţă şi care ulterior s-au stabilit în Dobrogea, alcătuind astfel, prima populaţie romănescă din Dobrogea.

               În acel timp, Constanţa, care se numea Kustenge, derivat din numele bizantin Constanţiana, era un modest sat, cu câteva case locuite de turco-tatari,bulgari,şi greci care administrau această localitate şi portul greu funcţionabil, unde acostau cu dificultate puţinele nave care veneau de la Constantinopol. 

               În timp, având în vedere politica statului român de acordare de drepturi egale tuturor locuitorilor dobrogeni de a încuraja stabilirea acestora în Dobrogea prin acordarea de facilităţi şi pamânt  a făcut ca Dobrogea să devină un adevărat Eldorado, care atrăgea români din restul României, dar şi străini, greci, armeni, germani, italieni,aceştia găsind aici oportunitaţi de afaceri. Datorită  acestui fapt, populaţia şi oraşul au crescut considerabil. Oraşul,care se termina iniţial până la actuala piaţă Ovidiu, s-a întins treptat, depăşind limita peninsulară, ajungând până  la zidurile vechiului Tomis, actualul Bv.Ferdinand. Noile străzi erau trasate rectangular, asemănător reţelei stradale din Manhatanul NewYorkez, bineînţeles păstrând proporţiile. Strada Mangaliei era a doua stradă paralelă cu Bv.Ferdinand, supranumit bulevardul paşaportarilor pentru că  aici locuiau străinii bogaţi, care se stabiliseră în Dobrogea, deschizând diverse afaceri, care au dus la o prosperitate mereu în creştere. Dar nu numai străinii erau atraşi de Constanţa ci şi români din restul ţării  pentru că noua provincie era slab populată şi reprezenta uriaşe oportunităţi de afaceri. Undeva, în judeţul Buzău, în comuna Pleşcoi şi în satele din împrejurimi,una din principalele meserii practicate era cojocăria.În fiecare comună erau bresle de cojocari care se cunoşteau şi se încuscreau.Meseria se transmitea din tată în fiu. Bunicul meu, care se numea tot Alexandru, ca şi mine, locuia în comuna Beceni din apropiere era şi el cojocar. Avea o situaţie foarte bună şi o familie frumoasă în care se născuseră opt copii.

               Tatăl meu  Ion Constantinescu era al cincelea, născut în 1909. Aceste vremuri frumoase şi prospere au durat până în 1916, când bunicul meu Alexandru a plecat pe front, de unde nu s-a mai întors, murind undeva în nordul Moldovei fiind ucis de tifosul care bântuia in acel  timp şi făcea sute de victime.

Salvarea a venit tot de la un cojocar din Pleşcoi, cunoscut de bunicul meu şi restul familiei, pe nume Vasile Niculescu. Acesta a cerut-o în căsătorie  pe Marioara fiica cea mai mare a familiei născută în 1900,căsătoria avînd loc în 1916. Vasile  Niculescu, deşi nu avea prea multă carte, însă era un om vizionar, a căutat să se instruiască ca autodidact, reuşind în timp să ajungă un antreprenor şi negustor de succes.

El a constatat că Dobrogea şi în special Constanţa era un spaţiu aproape virgin de care se putea profita.Imediat,după primul război mondial, vine la Constanţa unde deschide un atelier şi magazin de blănărie-cojocărie si căciuli aducând cu el ucenici originari din zona sa natală. Acest atelier având firma La Buzoianu se afla pe strada Mangaliei, astăzi Ştefan cel Mare,la intersecţia străzii Mangaliei cu strada Ilarie Voronca. În prezent,această intersecţie nu mai există, datorită blocurilor construite prin sistematizarea străzii în epoca lui Dej şi Ceauşescu. Acum, pe locul atelierului şi magazinului La Buzoianu se află un mare magazin chinezesc.Vasile Niculescu a fost un adevărat pater familias  pentru familia  Constantinescu. Soţia sa, mătuşa mea tanti Mărioara s-a comportat ca o cloşcă, aducându-i pe lângă ea pe fraţii şi surorile din Beceni, ajutându-i să-şi întemeieze famili şi afaceri, care se derulau tot pe strada Mangaliei.

               Tatăl meu, Ion după ce a terminat cele patru clase primare în comuna natală, a venit la Constanţa şi a intrat ucenic în atelierul de blănărie şi cojocărie al cumnatului său, În timpul uceniciei, dornic să se instruiască, a urmat liceul comercial la seral, pregătindu-se astfel pentru a fi un bun comerciant.

               O altă soră a tatălui meu, Atena s-a căsătorit cu un proprietar de atelier şi magazin de cizmărie şi încălţăminte,  nea Mitică Bârsănescu, magazinul fiind situat tot pe strada Mangaliei. Altă soră, Florica, s-a căsătorit cu un restaurator Costică Damian care avea localul şi locuinţa pe strada Ştefan Mihăileanu,foarte aproape de strada Mangaliei.Toate acestea se petreceau între anii 1920-1921. Anii au trecut. Dovedind mult talent şi iscusinţă în administrarea afacerii sale,Vasile Niculescu s-a îmbogăţit şi a cumpărat imobile în Constanţa realizând o avere frumuşică. La împlinirea vârstei de 50 de ani a dorit să profite de uzufructul averi sale şi să se bucure de viaţă în calitate de rentier mutându-se la Bucuresti. Toate acestea se petreceau în anul 1933. Atelierul şi prăvălia La Buzoianu au fost lăsate în posesia tatălui meu, care la vârsta de 24 ani a ajuns patron şi propritar. În anul 1939 s-a căsătorit cu mama mea Pinelopi Petras. În anul 1941 la 19 iunie m-am născut eu,cu trei zile înainte de intrarea României în războiul antisovietic. Din fericire, tatăl meu s-a întors teafăr de pe front. Nu acelaş lucru s-a întâmplat şi cu Alexandru Traian,cel mai mic dintre fraţi,care a dispărut în luptele de la Cotul Donului.În lipsa tatălui meu magazinul a fost condus de mama mea.Tatăl meu a revenit în ţară în 1944.   Situaţia, însă, se schimbase radical. Cele mai vchi amintiri ale mele provin, probabil,din timpul bombardamentelor din anii 1943-1944. Îmi amintesc de agitaţia mea când auzeam urlând sirenele care avertizau trecăcătorii să intre în adăposturi, familia mea şi alţi trecători, surprinşi de bombardamente se refugiau în pivniţa casei părinteşti. Bombele cădeau în jurul casei, care a scăpat ca prin minune de distrugere. Evenimentele de la 23 august 1944 au dus la ocuparea ţării de către armata sovietică. Constanţa  nu a făcut excepţie, ba mai mult,ocupaţia sovietică s-a exercitat în modul cel mai dur cu putinţă.Toate cazărmile existente la periferia oraşului au fost ocupate de armata roşie,iar garnizoana română reprezentată de vestitul regiment 34 a fost silită să se mute în barăci improvizate. Parcul central,  liceul Mircea cel Bătrân, teatrul  Tranulis au fost ocupate de garnizoana sovietică, care îşi adusese şi familiile. Pentru acestea   au fost rechiziţionate locuinţe din care locatarii au fost evacuaţi. Amintirile mele despre strada Mangaliei datează din anii 1946.1950. În acel timp, actuala stradă Ştefan cel Mare era denumită de toată lumea strada Mangaliei, pentru că mergând înainte şi parcurgând 40 de km ajungeai în oraşul din sudul Dobrogei. Amintirile mele despre strada Mangaliei se datorează faptului că pe această stradă se afla magazinul deţinut de tatăl meu, Ion Constantinescu, magazin şi atelier de blănărie, căciuli şi cojoace având firma “La Buzoianu”. Pe atunci, strada Mangaliei începea de la malul mării, în dreptul scărilor pe care se cobora la plaja Modern, redenumită în perioada comunistă  plaja Muncitorul, până dincolo de spitalul orăşenesc Dr.Sion,construit în anul 1938 şi care în prezent este spital de boli infecţioase. În contunuare strada  ajungea la o barieră de cale ferată dincolo de care începea Şoseaua Mangaliei. La începutul străzii se afla o veche clădire tipic turcească, din lemn, cu balcoanele  scoase în afară în stilul numit şaknasiu, clădire care exista din vremea imperiului otoman. Astăzi pe locul acestei clădiri se află restaurantul Irish Pub. Vis-a-vis se afla Hotel Călugăru, clădire care există şi în  prezent, având aceeaşi destinaţie. În continuare, strada Mangaliei intersecta strada Mircea  trecea prin faţa liceului Mircea cel Bătrân şi parcul  orăşănesc, ambele ocupate atunci de armata sovietică.

Vis-a-vis se afla vestita ‚ Tocilărie italiană; Celeste Marsegalia. Mai departe se  ajungea la intersecţia cu strada Carol, denumită ulterior I.V.Stalin, în prezent Bv.Tomis, principala arteră a oraşului. Pe locul unde mai târziu  s-a construit  o clădire înaltă pentru sediul poştei şi telefoanelor se afla restaurantul Transilvania, cu grădină, unul din cele mai frecventate localuri în anii 50. Vis-a -vis se afla, ca şi în prezent o clădire înaltă în stil eclectic, care pe atunci  era locuită de familiile ofiţerilor sovietici. La parter se afla librăria Cartea Rusă unde se vindeau  operele scriitorilor  ruşi şi sovietici. De acolo am cumpărat celebrul roman al lui Mihail Şolohov, Pe Donul liniştit şi trilogia Calvarul a lui Alexei Tolstoi. Cu toate că îi detestam pe ruşi, am apreciat,totuşi ,calitatea acestor opere. Indiferent de sentimentele pe care le am pentru Rusia sovietică trebuie să recunosc că literatura rusă  a consacrat numele unor  , genii , care aparţin întregii umanităţi. Lev  Tostoi, Feodor Dostoievski  si A.P.Cehov.

În prezent, prăvălia unde se afla Cartea Rusă este un restaurant grecesc cu produse specifice, pe care îl frecventez cu plăcere pentru a savura fructe de mare, ori de câte ori revin în oraşul meu natal.

Petrecănd ore întregi la magazinul tatalui meu, unde îmi făceam lecţiile în primii ani de şcoală, am avut prilejul  să cunosc o mulţime de oameni, cunoscuţi şi prieteni ai tatălui meu, patroni ai magazinelor din  vecinătate şi mai ales copiii acestora cu care mă împrietenisem şi petreceam împreună la  magazinele  părinţilor lor.

Erau persoane de diferite etnii, greci , armeni, turci, albanezi , macedoneni , evrei. Toţi aceştia alcătuiau un mozaic de naţionalităţi sau melting pot, cum ar spune americanii, care trăiau în armonie şi  bună înţelegere. Încerc să readuc în memorie aspectul străzii în anii copilăriei. Este destul de dificil pentru că vechile imobile au fost demolate aproape în totalitate, intersecţiile cu străzile perpendiculare au fost obturate, în locul acestora construindu-se blocuri fără personalitate. Diversele etnii erau specializate pe anumite activităţi comerciale. Macedonenii deţineau lăptării, iaurgerii şi plăcintării. Armenii deţineau,în special, magazinele de mărunţişuri, textile , stofe şi manufactură. Hacic şi Jirair Ceahaţbanian erau buni prieteni cu tata. Jirair a fost cel cu care tata a împărţit spaţiul prăvăliei după 1950, când vremurile deveniseră foarte dificile pentru comercianţi, care erau persecutaţi şi taxaţi cu impozite din ce înce mai mari. În apropiere erau magazinele  de stofe şi furnituri ale lui Kircor Andonian şi fraţilor Tacorian. Fiul lui Kircor , Emanuel zis Nanu a fost unul din cei mai buni şi vechi prieteni din copilărie, coleg şi în clasele de liceu. Fiica lui Tacorian, Lidia, s-a căsătorit mai târziu cu Nanu, după ce ambele familii au emigrat în S.U.A. la sfârşitol anilor 60 profitând de facilităţile pe care guvernul american le acorda armenilor.

Acolo familia Andonian şi-a creat o situaţie materială frumoasă. Am ţinut legătura cu Nanu , care în anul 2015 mi-a trimis o invitaţie să vin în vizită la Los Angeles. Împreună cu el şi cu Lidia  şi fratele lui mai mic, Ervant, am făcut voiaje de neuitat la marele canion al fluviului Colorado , Hollywood, Bevelrly Hils, San Diego şi Las Vegas, călătorii, care pentru mine reprezimtă poate cele mai frumoase amintiri.

În faţa magazinului La Buzoianu, se afla, există şi azi, una din cele mai importante clădiri de pe stradă, blocul cu trei etaje al evreului Weisi, care cuprinde spaţiul dintre cele două intersecţii cu străzile Mihai Viteazu şi Ilarie Voronca. Parterul magazinului era ocupat de diverse mici prăvălii. Clădirea a fost naţionalizată în 1950 magazinele de la parter au fost desfinţate , pereţii dintre ele înlăturaţi , astfel rezultând un spaţiu considerabil.

               Aici s-a inaugurat cu mare fast, Magazinul de Stat  Constanţa în acelaşi ani. În prezent, acest spaţiu este ocupat de reprezentanţele unor societăţi de telefoane şi asigurări.      Mergând mai departe spre intersecţia cu Ştefan Mihăileanu, se afla brutăria Rizescu care producea cele mai bune franzele.

Puţin mai departe, pe str. Ştefan Mihăileanu aproape de intersecţia cu str.Mangaliei se afla cârciuma lui Costică Damian, soţul mătuşii mele Florica.

Magazinul nostru era învecinat şi cu lăptăria familiei Cuşa, iar eu eram prieten cu copiii lor, Sica, Miciu şi Stere, cu care mâncam iaurt  în lăptăria tatălui lor. Foarte cunoscută era iaurgeria lui Giugică, care vindea cel mai bun iaurt  de oaie, păstrat în castroane mari de argilă în care iaurtul  era porţionat  prin tăiere cu aţa

Foarte cunoscută şi apreciată era şi plăcintăria lui Blaju, unde se servea vestita plăcintă dobrogeană însoţită de un pahar de bragă, bunătăţi care, astăzi,din păcate au dispărut. Nu departe era cofetăria cu specialităţi  orientale, rahat, sugiuc, baclavale şi sarailii a  turcului Salavat Ismail Am fost foarte bun prieten şi coleg de şcoală şi liceu, cu fiul său Aidân. Mergeam deseori acasă la el, unde ne jucam şi împrutam revistele franţuzeşti  Vaillant şi Miroir Sprint. În anii 50 familia Salavat era destul de înstărită pentru  a face abonamente la aceste reviste şi Aidân să-şi poată cumpăra discuri  cu muzică şi solişti străini , discuri care asigurau fondul muzical  la ceaiurile noastre ,la modă în acele vremuri.Eram invitat de onoare,  la marea sărbătoare a Bairamului unde mâncam şi eu din batalul fiert într-un cazan mare şi dulciurile turceşti tradiţionale, baclava şi saraili. Vis-a-vis de cofetăria Salavat se afla cinematograful  copilăriei mele ,Regina Maria, denumit ulterior  Progresul. Aici am vizionat  filme celebre care mi-au  rămas adânc întipărite în memorie. În anii de după război, după 1946, aici au rulat numai filme ruseşti de război. Îmi amintesc de Bătălia Stalingradului, Căderea Berlinului. Aici am văzut şi alte filme ruseşti de mare calitate, ecranizarea romanelor celebre Război şi pace al lui Lev Tolstoi, Idiotul de Dostoievki sau trilogia lui Mihail  Şolohov , Pe Donul liniştit, o relatare veridică şi obiectivă a revoluţiei bolşevice din 1917. Holul cinematografului era tapetat cu fotografiile artiştilor de cinema sovietici . În relativul dezgheţ din anii 60 am vizionat filmele englezeşti, care mi-au rămas în memorie, Hamlet cu inegalabilul Laurens Olivier sau Marile speranţe după Charles Dickens. Mizerabilii  al lui Victor Hugo cu Jean Gabin în rolul titular. Ecranizările ulterioare nu au reuşit să egaleze calitatea acestor filme, care mi-au rămas adânc întipărite în memorie. În zilele noastre privesc trist la localul  fostului cinematograf, care este ocupat de nişte buticuri sordide. Stau la o masă în faţa prăvăliei care vinde cafea, care se străduie să păstreze sau să reînvie tradiţia unei ceşti de cafea turcească,fiartă la nisip. În apropiere . La intersecţia cu strada 1907, fostă Scarlat Vârnav se afla până nu demult o altă cofetărie celebră, Crizantema, care a dispărut şi ea. Strada Mangaliei s-a umplut de  sedii de bănci, case de amanet, pariuri şi reprezentanţe de societăţi de telefonie.

Breasla geamgiilor transilvăneni era reprezentată de familia Tonca.Ca şi alţi mocani transilvăneni a venit la Constanţa,a deschis un atelier şi magazin de geamuri şi oglinzi.Dacă aveai un geam spart, apelai la un geamgiu,care circula pe stradă având în spate o ladă de lemn cu geamuri strigând ,din când în când, geamuri,geamuri.

               Familia Tonca a făcut avere. Atelierul său se afla pe strada Mihai Viteazu, aproape de intersecţia cu strada Mangaliei.Vis- a- vis avea în proprietate un rând de case,care aveau la parter un magazin alimentar şi un restaurant denumit mai târziu Rapidul. Acolo era locul de adunare al muzicanţilor lăutari din Constanţa, unde erau căutaţi de clienţi, care îi solicitau să cânte la diverse evenimente, nunţi,botezuri şi chiar inmormântări. Erau muzicanţi de calitate, mulţi dintre ei aveau la bază conservatorul de muzică. Cântau muzică populară, populară,lăutărească şi de cafe concert. Îmi aduc aminte cu plăcere de familia de lăutari Cercel. Unul din ei mi-a fost profesor atunci când făceam parte din orchestra Casei pionerilor. Casele lui Tonca erau situate pe locul unde astăzi se află anexele marelui magazin Tomis Mall.  În faţa corpului de clădiri care îi aparţineau se afla atelierul de geamuri şi oglinzi administrat de nepotul său, Dl. Calma. Acesta avea un fiu, Tudor, zis Doru, cel mai vechi prieten din copilărie, cu care mă jucam şi ne căţăram pe copacii din apropiere. Am fost colegi de grădiniţă şi de şcoală, din clasele primare până la terminarea liceului Mircea. Doru a urmat în continuare Institutul de marină comercială, devenind în final comandant de cursă lungă.

Din nefericire, o boală de inimă ereditară i-a provocat decesul la vâsta de puţin peste patruzeci de ani. O altă etnie prezentă pe strada Mangaliei o reprezentau albanezii Pe locul unde astăzi se află Tomis Mall  se afla celebra cofetărie a lui Ibişovici Dilaveri, vestită în toată România pentru calitatea produselor sale, îngheţata, casata şi  parfeuril. În timpul sezonului estival sezoniştii stăteau la coadă şi neavând loc în prăvălie mâcau deliciosele produse pe bordura  trotuarului. La colţul celălalt se afla o librărie, papetărie şi magazin de jucării al cărui proprietar era albanezul Dzodze. Clădirea există şi astăzi găzduind o plăcintărie patiserie şi covrigărie,unde clienţii stau la coadă afară la fereastră,de multe ori ca să-şi asigure un dejun frugal.

Astăzi, toate aceste clădiri nu mai există. Blocurile comuniste au schimbat complect aspectul străzii Mangalia, această denumire a dispărut din memoria celor mai tineri,toată lumea folosind denumirea sa oficială de strada Ştefan cel Mare.

Mă întorc cu gândul,totuşi, la unele clădiri care au rezistat timpului şi vremurilor, unele din ele fiind renovate,ca de exemplu  Hotel Princiar, o clădire masivă în stil eclectic,astăzi având câteva magazine  la parter,care se chinuie  supravieţuiască. La intersecţia străzii Mangalia cu Bv.I.G.Duca s-au păstrat câteva clădiri vechi. Într-una din ele se afla magazinul alimentar al fraţilor Antoniadis, poate cel mai important  magazin alimentar din oraş În acel timp. Bunicul meu dinspre mamă era bun prieten cu fraţii Antoniadis la care mergeam de multe ori în vizită,unde eram tratat cu halva şi rahat produse chiar în sediul prăvăliei.

               Vis-a-vis se afla  şi există şi în prezent clădirea masivă a corporaţiei cunoscută atunci sub această denumire, iar ulterior,când corporaţile au dispărut a devenit policlinică. Acum,acolo îşi au sediul diverse firme de importanţă minoră. O  altă caracteristică a străzii  după  sfârşitul războiului şi primii ani ai deceniului şase era animaţia  deosebită. Strada răsuna de strigătele vânzătorilor ambulanţi. Iaurgiii îşi purtau marfa cu cobiliţa pe umeri de care atârnau  castroanele mari de lut pline cu iaurt strigând “iaurt proaspăt”,  Geamgiii  îşi purtau  geamuri pe spate strigând “geamuri,geamuri”. Hamalii turci transportau diverse mărfuri în coşuri de răchită pe care le  purtau în spate, hamali care îşi ofereau serviciile clienţilor  în Piaţa Griviţei din apropiere unde clienţii puteau apela la serviciile lor, când făceau cumpărături mai consistente.

               La intersecţia străzii Mangaliei cu strada Ilarie Voronca vis-à-vis de  magazinul La Buzoianu de încălţăminte de lux “La Porumbelu” se aflau lustragiii stînd  pe scăunele şi având în faţă lădiţe împodobite cu ornamente, în care îşi ţineau cremele şi periile cu care lustruiau încălţămintea clienţilor care puneau piciorul pe un suport fixat pe lădiţa cu scule. Pe aceşti lustragii i-am regăsit după mulţi ani la Istambul, mai ales în marele bazar acoperit. Pe stradă stăteau la fiecare colţ vânzătorii de seminţe de floarea soarelui şi dovleac.

Un aspect deosebit căpăta strada Mangaliei în preajma sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, strada răsuna destrigătele cetelor de colindători care pocneau din bice şi pocnitori, sunau din clopote şi din buhai. Uneori. defilau pe stradă ţigani ursari cu urşi dresaţi legaţi în lanţuri, care jucau pe sunete de tobă şi alămuri la cererea patronilor de magazine. Vânzătorii de îngheţată care îşi vindeau marfa din recipuente aşezate pe biciclete cu care se deplasau dealungul străzii, opridu-se ori de câte ori erau solicitaţi de trecători, constituiau un alt element care făcea parte din tabloul străzii. Dar cea mai exotică apariţie o reprezentau vânzătorii de salep, un fel de bragă, o băutură răcoritoare de origine orientală preluată de turcii dobrogeni de la conaţionalii lor din Istambul. Aşa numiţii salepgi îşi strigau marfa “salep,salep” umblând pe stradă. Aveau un brâu de alamă care le încingea mijlocul, în care erau locaşuri pentru pahare, lichidul răcoritor aflându-se într-un vas gen rucsac purtat pe spate, continuat printr-o ţeavă pe unde lichidul se scurgea  în pahar atunci când salepgiul se apleca pentru a umple paharul scos de la brâu şi dat clientului.

După război aspectul străzii s-a schimbat radical datorită ocupaţiei sovietice şi veniri la putere a comuniştilor. În zilele când soldaţii ruşi aveau permisie, străzile oraşului deveneau de culoare kachi, datorită zecilor sau sutelor de soldaţi care mişunau pe străzi, intrau în magazine şi restaurante, unde de multe ori se autoserveau fără a achita consumaţia.  Opreau trecătorii şi îi deposedau de ceasuri, pentru care aveau o pasiune deosebită. Aparatele de radio erau rechiziţionate. Într-o zi mă aflam în magazinul tatălui meu şi citeam fascicole din colecţia Aventurile submarinului Dox, aveam şapte sau opt ani, când am asistat la o scenă pe care nu o pot uita.În magazin a intrat un grup de soldaţi ruşi care au oferit spre vânzare nişte cărţi de mai mari dimensiuni, îmbrăcate în piele.Tatăl meu a cumpărat trei cărţi printre care un Larouse agricol şi un volum elegant legat în piele în  franceză intitulat “Evolution humaine des origines a nos jours” adică,  “Evoluţia umană de la origini până în zilele noastre”. Am aflat mai târziu că aceste cărţi erau furate din biblioteca liceului Mircea cel Bătrân provenite probabil din donaţia colonelului Ion Marin Dobrogeanu.

În vremea aceea liceul era ocupat de armata roşie fiind şcoala în care învăţau odraslele trupelor de ocupaţie. Pentru mine, această carte a reprezentat un interes deosebit, pentru că a stat la baza pasiunii mele pentru ştinţele umaniste şi mai ales, pentru limba franceză. O manifestaţie pe care nu o pot uita, a avut loc cu ocazia proclamării republicii, la 30 Decembrie 1947. Mulţimi de comunişti şi soldaţi ruşi,care mărşăluiau pe stradă fluturând steaguri roşii şi  cântau Internaţionala şi  marşuri ruseşti. Proprietarii magazinelor erau preocupaţi să-şi procure noua stemă a ţării, pe care să o expună în vitrine. La megafoane se transmitea noul imn naţional, pe versurile lui A.Toma, cel mai important poet al momentului, imn care începea  cu versul “zdrobite cătuşe în urmă rămân”

Pe stradă, vânzătorii ambulanţi au început să dispară. Grecii bogaţi, negustori şi proprietari plecau în Grecia, Australia şi Noua Zelandă. S-a aflat că înainte cu câteva luni, înainte de a pleca, un grec bogat dintr-o familie cunoscută a suferit un accident grav fiind nevoit să-şi pună în ghips toată partea inferioară a corpului până la mijloc. A fost dus până la vapor şi urcat pe punte în cărucior.

               La destinaţie, sau chiar mai înante şi-a dat ghipsul jos, eliberându-se totodată şi de greutatea monedelor de aur şi bijuteriile, care atârnaseră din greu sub stratul de ghips A trimis o radiogramă  autorităţilor române mulţumindu-le pentru grija pe care i-au acordat-o. Armenii plecau în valuri în America profitând de facilităţile oferite de această etnie de guvernul american. Comercianţii români, printre care şi tatăl meu au început să fie persecutaţi prin impozite şi taxe împovărătoare. Casa părintească a fost naţionalizată prin decretul 92 din 1950.

               La 4 august 1952 a venit o altă lovitură. Familia mea a fost nevoită să plece la Bicaz cu domiciliu obligatoriu tata, mama, eu şi sora mea care avea trei ani. Aici am locuit până în 1954. În acest timp tata lucra la extragerea pietrei pentru construirea celebrei hidrocentrale de la Bicaz. Ne-am întors la Constanţa în 1954, datorită relativei relaxări survenite după moartea lui Stalin. Aici am suferit în anii următori lipsuri şi privaţiuni. Dar asta este o altă poveste. Strada Mangaliei s-a schimbat radical.

               Vechile clădiri au fost aproape în întregime demolate, în locul lor apărând blocurile comuniste fără personalitate.Lumea veche a dispărut. Începea o nouă eră.

Aici gasiti articolul la care se face referire

Epistola catre unchiul necunoscut (articol scris de tata)

https://cctb.ro/documents/revista-datina-nr-76/ aici se afla publicat articolul „epistola catre unchiul necunoscut” revista Datina nr 76.

Acest articol se gaseste publicat in Revista DATINA nr 92 pe care o puteti descarca pe link-ul de mai jos:

https://cctb.ro/documents/revista-datina-nr-92/

Amintiri din Copilarie- Partea 1 Povestea unei icoane de Alexandru Constantinescu

În preajma sărbătorilor de Crăciun şi Anul Nou, când sărbătoririm mai mulţi sfinţi, de obicei, fiecare îşi aminteşte de cei dragi, care nu mai sunt, dar care i-au iubit şi i-au îndrumat paşii în viaţă. Are credinţa că ei veghează de acolo de sus şi îi ajută să depăşească momentele mai dificile ale vieţii. Moştenesc de la ei obiecte care le-au aparţinut şi care se pare că au proprietăţi magice şi exercită o influenţă benefică. De cînd s-a născut  şi până în prezent, la o vârsta înaintată eroul nostru se trezeşte dimneaţa şi adoarme  seara având în faţa ochilor icoana care l-a însoţit toată viaţa, şi la bine şi la rău. Este icoana Maicii Domnului, care a aparţinut bunicilor săi dinspre mamă. Chipul Fecioarei, zugrăvit pe un fond de aramă argintată ascunde în spatele ei o cutie care conţine actul de acordare a  cetăţeniei române, în anul 1910, după renunţarea la cetăţenia turcă, actul de căsătorie al lui Nicolae Petras şi Elenei Orfanos la Constanţa, în anul 1914, actul de dotă al Elenei Orfanos menţionând livezile de masline din insula Moshonisi, din Marea Egee, situată între coasta Anatoliei, care atunci, ca şi acum aparţinea Imperiului Otoman, în prezent Republica Turcia, şi insula Lesbos sau Mytilene, care aparţine Greciei. Pe lemnul cutiei, Nicolae Petras a scris cu mâna lui datele de naştere ale copiilor săi, respectiv Dumitru în 1915, Pinelopi, în 1917 şi Maria în 1920. Povestea acestei icoane începe cu mult înainte, dar pentru asta trebuie să vorbesc despre părinţii săi, care au trăit în Asia mică.

            În a doua jumătate a secolului 19 vestul Anatoliei, întreaga coastă a Mării Egee era locuită in majoritate de greci, urmaşi ai Imperiului Byzantin cucerit de turci la 1453. Grecii erau o populaţie prosperă, de circa 1.500.000 locuitori, care se ocupau cu comeţul şi agricultura crescând animale, cultivând cereale şi mai ales, livezi de măslini şi citrice.

            Mulţi dintre ei posedau mici ambarcaţiuni numite caicuri cu care făceau comerţ cu alte insule din Egee şi chiar dincolo de aceasta. Pentru a se deplasa, caicurile erau prevăzute cu pânze şi mici motoare cu aburi, care apăruseră recent.           Toţi posesorii de caicuri erau numiţi, fără excepţie, căpitani indiferent de mărimea ambarcaţiunilor. Aceşti căpitani  aveau în sânge meseria de marinari pe care o preluau din tată în fiu şi o practicau în mod desăvârşit. O destinaţie predilectă a acestor nave o constituiau ţările române, în plin avânt de dezvoltare în preajma unirii principatelor şi mai ales după apariţia noului stat România. Porturile Galaţi şi Brăila clocoteau de activitate febrilă. Vasele, caicurile venite din Asia Mică aduceau produsele din zona lor, măsline, ulei de măsline săpun din ulei de măsline, peşte afumat şi mai ales citrice, lămâi şi portocale smochine şi curmale. Printre proprietarii de caicuri care făceau curse regulate în porturile româneşi Galaţi şi Brăila era şi căpitanul Nicolae Petras, din orăşelul Aivali, situat pe coasta turcă a Mării Egee, cam în dreptul insulei Mytilene. Datorită comerţului, acesta avea o situaţie materială înfloritoare. Fiul său,  născut în 1872, pe care îl chema tot Nicolae a moştenit  şi el dragostea de mare şi de călătorii cu caicul. Se ruga de tatăl său să-l ia şi pe el în voiajele pe care le făcea, dar era refuzat pentrucă era prea mic pentru a călători pe mare. Cam pe la vârsta de 15 ani se ascunde în cala caicului, care urma să plece spre România.

După ce vasul a ieşit în larg şi s-a îndepărtat mult de ţărm a ieşit din ascunzătoare şi şi-a făcut apariţia pe punte. A încasat o bătaie zdravănă de la tatăl său, dar acesta nu a mai avut ce face şi şi-a continuat călătoria ajungând în România. A fost dragoste la prima vedere, mai ales că în porturile dunărene exista o numeroasă comunitate grecească care se ocupa cu comerţul şi avea o situaţie materială de  invidiat, în calitate de parteneri ai conaţionalilor lor din Asia Mică.

De atunci, Nicolae  Petras a călătorit mereu în România, fără nici o interdicţie de la tatăl său. A realizat că ţara noastră reprezenta în acel timp o imensă  oportunitate pentru a face avere. S-a stabilit la Constanţa, port în plină expansiune după alipirea Dobrogei la patria mamă. Aici, la cinci km de oraş, actualul cartier kilometru cinci, a luat pământ în arendă pe care a început să crească vite şi oi. În acea zonă a apărut la scurt timp cunoscuta rasă de oi Merinosul de Palas. Vitele şi mai ales oile erau exportate în bazinul Mării Egee, mai ales în perioadele de înainte de Paşte şi Crăciun. Astfel, Nicolae Petras a devenit un om de afaceri bine cunoscut în Constanţa, în perioada de dinaintea primului război mondial. Intenţia lui era ca după strângerea unei averi considerabile să se întoarcă la patrida, la Aivali.

Din această cauză nu şi-a  investit banii în proprietăţi imobiliare, fapt care avea să-l coste foarte mullt mai târziu. Un singur lucru nu realizase eroul nostru, să se însoare. De altfel, este cunoscut faptul că grecii se căsătoresc târziu.

Pe la vârsta de 40 de ani pleacă la patrida să-şi caute o mireasă de la el de acasă. Poposeşte la Aivali şi peste tot se răspândeşte vestea că a venit fiul lui capetan Petras, grecul bogat din România să-şi găsescă o nevastă. Aici cele mai înstărite famili s-au grăbit să–l invite pentru a-i  prezenta odraslele lor doritoare de măritiş. Printre candidate era şi fiica primarului din insulele Moshonisi din apropiere, situate între Aivali şi Mytilene. Acest primar, se numea Gheorghe Orfanos, adică orfanul. De fapt, numele era o poreclă  pe care o căpătase la o vârstă fragedă. Incursiunile turceşti asupra grecilor din Anatolia şi insulele învecinate erau destul de dese în prima jumătate a secolului 19. Grecii se refugiau în bărci ca să scape de masacru. În urma unei astfel de incursiuni familia lui  şi-a pierdut  viaţa. Gheorghe Orfanos, copil fiind s-a ascuns şi astfel a scăpat cu viaţă fiind crescut ulterior de o altă familie. I-a rămas însă, porecla, care i-a  devenit nume. Ulterior a primit de la familia adoptivă o educaţie corespunzătoare şi astfel a ajuns primar al acestui mic grup de insuliţe.  Ocupaţia principală a locuitorilor era pescuitul şi mai ales pescuitul de bureţi, care la vremea aceea erau căutaţi fiind un important produs de toaletă. Pentru a pescui aceşti bureţi pescuitorii se scufundau în apnee la adâncimi destul de mari.

La una din aceste scufundări, pescuitorii au descoperit o navă, care s-a dovedit a fi o navă de război  rusească scufundată în apropiere la Ceşme în cursul unei lupte navale la sfârşitul secolului  18. În cala navei pescuitorii au găsit multe lingouri de argint şi alte obiecte preţioase pe care le-au scos la suprafaţă le-au vândut  şi s-au îmbogăţit peste noapte. Secretul descoperiri nu a fost păstrat .

Vasul a devenit un loc tot mai frecventat de pescuitorii de bureţi, care au început să se certe între ei la împăţeală.  Până la urmă autorităţile turceşti au aflat de existenţa navei,  şi au interzis accesul la aceasta , tot odată căutând să-i prindă pe cei care, între timp reuşiseră să facă avere din vânzarea  lingourilor.

Să ne întoarcem însă, la momentul întălnirii de la Moshonisi. De la prima vedere candidaţii la căsătorie s-au plăcut reciproc.  Eroul nostru povestea cu umor cum a atins intenţionat pe sub masă cu pantoful său, pantoful viitoarei mirese, dar aceasta nu şi-a retras piciorul. Acesta a fost , se vede,  semnul acceptării reciproce. Au urmat pregătiri asidue de nuntă, care urma să aibă loc la Constanţa. Familiile mirilor s-au deplasat şi ele la Constanţa. Toţi au fost găzduiţi în imobilul închiriat de ginere de pe strada Marcu Aureliu nr.3 , pe malul mării, deasupra plăjii Duduia. Faţada clădiri se afla în Piaţa Ovidiu. Era un complex de clădiri în stil eclectic, care pe vremea comunismului, mai târziu, a devenit complexul de restaurant şi braserie Victoria unul din cele mai luxoase din oraş. Tot în acest complex a existat în acel timp un restaurant cu specific dobrogean, frecventat mai ales de turişti, unde aceştia savurau celebra plăcintă dobrogeană, iaurtul de oaie servit din castroane mari de lut şi tăiat cu aţa fiind foarte închegat, ghiudem de oaie, celebrul caşcaval de Dobrogea, care acum nu mai există, bragă şi vin roşu de Murfatlar. Aceste clădiri nu mai există, pentru că au fost demolate în loc să fie recondiţionate, păstrându-se faţada şi stilul iniţial. Piaţa Ovidiu sau Independenţei, cum s-a mai numit, arată în prezent ca o gură ştirbă. Cununia religioasă a avut loc la biserica greacă Metamorfosis, adică, Schimbarea la faţă, construită în anul 1867, pe timpul Imperiului Otoman.

Familia Petras era foarte admirată, Nicolae Petras  fiind unul din oamenii de vază al oraşului. Duminicile şi în zilele de sărbătoare megeau cu trăsura la berăria Gruber, atunci în afara oraşului în zona denumită “La Vii”. Acolo se întâlnea toată protipendada  Constanţei. O parte din clădirea fostei berării mai există şi în prezent. Mergeau şi la hipodrom la Palas. Acesta a fost demolat cu mulţi ani în urmă. Dar viaţa bună nu a durat mult timp. În anul 1916 România a intrat în primul război mondial. Atacată din toate părţile România nu a rezistat prea mult timp. Ocuparea Dobrogei de trupele germane, bulgare şi turceşti era iminentă. Vitele, caii şi oile deţinute de Nicolae Petras au fost rechiziţionate de armata româna Acesta a primit în schimb nişte bonuri de rechiziţie pe baza cărora urma să fie despăgubit de statul  român. Nicolae Petrasi şi familia Orfanos s-au refugiat la Galaţi. Acolo s-a născut  în februarie 1917, fiica lor, Pinelopi. Frontul, însă se apropia cu repeziciune. În faţa acestei situaţii, familiile Petras şi Orfanos s-au refugiat în  Rusia, la Odesa. Imediat după sosirea în Rusia, Elena Petras a achiziţionat o frumoasă icoană rusească cu chipul Maicii Domnnului cu pruncul Isus pe un fond de aramă argintată. Între timp, la Petrograd  a avut loc revoluţia burghezo – democratică din februarie 1917 şi izbucnise războiul civil. Odesa, însă, se afla departe de locul conflictului iar bogaţii şi nobilimea, care au fugit din  calea războiului se distrau şi petreceau, sperând ca în final gărzile albe îi vor învige pe bolşevici. Sesizând oportunitatea, Nicolae Petras a deschis un restaurant de lux frecventat de toată protipendada Odesei, reprezentată de partidele antibolşevice. Unul dintre cei care frecventau localul s-a împrietenit cu Nicolae Petras pe care îl privea cu multă  simpatie. Războiul, însă, avea să fie câştigat de bolşevicii, care avansau, apropiindu-se tot mai mult de Odesa. Aristocraţii şi lumea bună au încercat să se salveze refugiindu-se pe navele englezeşti şi greceşti care veniseră să îi preia şi asfel să-i salveze de la o moarte sigură. Personajul care se împrietenise cu  N. Petras s-a dovedit a fi un spion bolşevic. El l-a salvat pe  N.Petras şi famiilia lui, confiscându-I, însă aurul în monede, dar lăsându-i bijuteriile. Între timp, mulţimile de oameni care voiau să se salveze au năvălit în port, supraîncărcând navele, care nu mai puteau primi pe toţi cei care care doreau să urce la bord. Au urmat scene teribile. Oamenii se îmbulzeau şi se călcau în picioare încercând să se urce pe nave. Echipajele navelor au fost nevoite să arunce în mare pe cei ce se agăţaseră cu disperare de pereţii şi bordul navelor, pentru a evita scufundarea navelor datorită supraîncărcării. Grupul format de familiile Petras şi Orfanos a fost împrăştiat, rătăcindu-se unii de alţii. Un mic grup de trei persosoane format din Maria Orfanos, , Evghenia, o femeie de casă  şi Pinelopi, în vârstă de numai trei ani, a reuşit să fie luat la bordul unei nave. În realitate, toţi membrii familiei reuşiseră să urce pe nave diferite, câte două sau trei personae, fiecare crezând că ceilalţi au dispărut , sau  s-au înecat.     

Într-un final navele cu refugiaţii salvaţi au ajuns în Grecia la Lavrion, unde au fost debarcaţi şi instalaţi în corturi. Astfel au luat naştere mai multe tabere, la distanţă una de alta. La scurt timp, taberele au fost vizitate de un reprezentant al Ligii Naţiunilor, care  cunoştea bine pe membrii familiei Petras pe care  i-a întălnit   în tabere diferite. Astfel aceştia au aflat că toţi au scăpat şi au reuşit să se salveze . Printre obiectele salvate era şi icoana rusească a Maicii Domnului. Membrii familiei asfel reunite, au discutat ce vor face în continuare. Gheorghe Orfanos a hotărât să se întoarcă la Moshonisi. Nicolae Petras a hotărât să se întoarcă la Constanţa, unde credea că o  să-şi reia afacerile.

Acum era aproape sărac, dar spera că statul roman îl va despăgubi pentru cirezile de vite confiscate de armata română. Din păcate, toate demersurile întreprinse către autorităţi nu au dus la nici un rezultat. A rămas sărac, cu  un mic teren la km 5, la marginea Constanţei, unde cultiva legume şi fructe. În lipsa altor posibilităţi s-a angajat la firma Fraţii Danielopol, afacerişti de succes în Constanţa în perioada interbelică, pe care i-am prezentat într-un alt material.  S-a dovedit că a greşit amarnic  că nu a investit în afaceri imobiliare, atunci când era bogat. Acum era nevoit  să locuiască cu chirie, mutându-se dintr-un imobil în altul, toate situate în apropierea străzii Mangalia, pe care am prezentat-o  anterior.  Totuşi, hotărârea de a se întoarce la Constanţa i-a salvat viaţa lui şi familiei sale. Poate că Icoana Maicii Domnului, care l-a însoţit mereu în peregrinările sale a înfăptuit această minune. Suntem în anul 1922 Grecia, învingătoare alături de Antantă în primul război mondial visează frumos şi crede că a sosit momentul să refacă vechiul Imperiu Byzantin. Armata greacă debarcă în Anatolia şi reuşeşte să pătrundă în adâncul ei. Grecii sperau şi în ajutorul partenerilor din Antantă. De data aceasta, spre deosebire de momentul obţinerii independenţei în anul 1830  anglo-francezii nu au mişcat nici un deget. Odată cu venirea armatei  greceşti, care a debarcat la Smyrna,  populaţia greacă din zonă s-a alăturat acesteia, sperând să se scuture de jugul turcesc vechi de 400 se ani. Armata greacă a înaintat relativ uşor până în centrul Anatoliei. Acolo a fost întâmpinată de armata turcă reorganizată, condusă de generalul Kemal Paşa, supranumit ulterior Ataturc, adică tatăl turcilor, creatorul de mai tărziu al Turciei moderne. Acesta, ajutat şi de armamentul primit de la tânărul stat bolşevic condus de Lenin, a reuşit să învingă armata greacă, care a fost hărţuită şi respinsă până la malul mării, unde cei care au reuşit să se salveze s-au îmbarcat pe vasele cu care au ajuns în Grecia. Răzbunarea turcilor a fost cruntă. Au început masacrele. Turcii au pătruns în casele grecior, i-au jefuit de bunuri  şi pe mulţi i-au ucis, neţinându-se cont că, până atunci, cele două etnii trăiseră în armonie. Şi grecii din Aivali şi Moshonisi au avut aceeiaşi soartă. Întreaga familie Orfanos a pierit, cu excepţia unui fiu, Apostol, care a fost salvat datorită unui bun prieten turc, pentru care prietenia era mai presus de prejudecăţi. Acesta a ajuns în insula Mytilini din apropiere, care aparţinea Greciei. Datorită aspectului plăcut şi a educaţiei alese primite, a făcut o căsătorie de succes, intrând într-o familie bogată, Katsaculis fabricantă şi exportatoare de ulei de măsline. A  ţinut legătura cu familia Petras, dar din păcate  a  murit la o vârstă destul de tânără. S-a dovedit asfel, că inspiraţia lui N.Petras de a se întoarce în România  a dus la salvarea familiei sale. Oare icoana Maicii Domnului care i-a însoţit, i-a ocrotit.

Fiica lui, Pinelopi, era o fată frumoasă, cu educaţie, aleasă obţinută la pensionul Angheni, unde fetele erau învăţate să devină bune gospodine, să gătească, să facă prăjituri, să coasă şi să brodeze, dar şi să înveţe limbi străine  şi să picteze. Acum, însă, neavând zestre. Ion Constantinescu, un tânăr comerciant de succes, nu a ţinut cont de aceasta şi a cerut-o în căsătorie. Nunta a avut loc în anul 1939. Naşi au fost familia Iancu Mungiuris, un alt grec comerciant de succes, proprietar al restaurantului Luther din piaţa Ovidiu, devenit pe vremea comuniştilor, Victoria, despre care am scris anterior. Toată familia Petras, împreună cu tinerii însurăţei, s-au mutat în blocul recent construit de Ion Constantinescu, situat pe strada Vintilă Brătianu, paralelă cu strada Mangaliei din apropiere. În continuare, această poveste adevărată se va intersecta cu cea a străzii Mangalia, prezentată într-un material anterior. Nicolae Petras a murit în anul 1949. Soţia sa, Elena  a trăit până în 1978, reuşind să transmită mai departe saga familiilor Petras şi  Orfanos.

Articol scris de tata si aparut in publicatia https://cctb.ro/documents/revista-datina-nr-93/

Lucrezi de acasă? 13 moduri prin care să previi un stil de viață sedentar

Munca de la distanță continuă să câștige teren în piața americană, unde 56% din persoane lucrează în joburi care se pot efectua de acasă. Acest număr e probabil să crească pe măsură oamenii aleg, din ce în ce mai des, să lucreze in economia de tip gig sau să fie freelanceri.

Deși munca de acasă vine cu multe beneficii, te poate transforma ușor într-o persoană sedentară. Atunci când „naveta” ta este drumul între dormitor și sufragerie, clar ai nevoie de un plan care să includă niște exerciții în programul tău zilnic.

Conform sfaturilor Forbes Coaches Council, iată câteva moduri ușoare prin care comunitatea work-from-home reușește să combată impulsul de a petrece toată ziua pe canapea:

1. Fă mișcare la fiecare 90 de minute

Statisticile arată că ar trebui să faci puțină mișcare la fiecare 90 de minute pentru a-ți crește nivelul de energie. Gestionarea energiei e cel mai important lucru pentru a-ți menține mintea alertă și productivă. Ridică-te și fă o plimbare, urcă scările, mergi până la o cafenea, ia-ți o pauză de prânz sau stabilește cu un prieten să mergeți împreună la sală.

2. Folosește un birou ajustabil

O cauză principală a bolilor și accidentărilor este ergonomia necorespunzătoare combinată cu șederea la birou pe durata unei zile întregi. Asigură-te că biroul tău îți permite să ai o postură adecvată. Cea mai bună strategie este să folosești un birou reglabil pe înălțime, pe care să îl folosești stând în picioare măcar de câteva ori pe zi. Dacă uiți să faci asta în mod regulat, e important să îți setezi o serie de alarme care să-ți atragă atenția.

3. Programează-ți în calendar ieșitul din casă

Unul dintre avantajele lucrului de acasă este că ai control total asupra propriului program. Blocarea timpului pentru anumite activități, cum ar fi meresul la sală, o cafea cu colegii și dezvoltarea profesională în afara biroului (de ex. la librărie sau în parc) poate fi un antidot pentru izolarea ce vine cu acest stil de viață. E foarte important să nu reprogramezi aceste activități.

4. Stabilește o rutină matinală de exerciții

Dacă lucrezi de acasă, poate deveni un obicei să îți începi ziua puțin mai lent. În schimb, ai putea să o începi cu o rutină matinală, în special cu exerciții fizice, de preferat la sală sau undeva în afara casei. Adoptă, în fiecare dimineață, rutina unei sesiuni de exerciții și vei vedea, inevitabil, o împrospătare a nivelului de energie și o creștere a productivității.

5. Lucrează dintr-un spațiu de co-working

Te poți simți singur lucrând ca freelancer. Devino membrul unui  spațiu de co-working pe care să-l împarți cu alți antreprenori. Acum există foarte multe opțiuni și poți găsi o variantă pentru orice buget. De la întâlniri în cafenele până la astfel de spații, aceste variante oferă oportunități excelente de socializare.

6. Ia-ți cinci minute să ieși afară

Atunci când orice minut conteaza, o pauză poate fi percepută drept o risipă. Bunăstarea ta fizică însă, este un element de bază pentru orice succes profesional. O pauză de cinci minute în care ieși din casă, micșorează niveul de stress, îți sporește concentrarea și îți îmbunătățește starea de spirit. Chiar dacă faci trei astfel de pauze pe zi, tot vei fi folosit mai puțin din 1% din timpul total și, în schimb, vei vedea beneficii semnificative. Așadar, fă mișcare și ia o gură de aer.

7. Conectează-te cu ceilalți și cu tine însuți

Programează timp în calendar pentru a te conecta cu mintea, corpul și spiritul tău. Asta poate presupune meditație, exerciții de sanatate mintala, rugăciune sau respirații profunde (pentru minte) și o plimbare, o sesiune de yoga, un antrenament la sală sau o pauză de mișcare (pentru corp). De asemenea, nu ar trebui să neglijezi ieșirile la cafea sau la prânz, programate în mod regulat, sesiunile de coaching sau chiar și o implicare reală pe social media, în locul scrolling-ului pe pilot automat și a observării pasive (pentru spirit).

8. Include mișcarea în activitățile de serviciu

Ca să beneficiezi de libertatea pe care o ai când lucrezi de acasă, poți să dai o parte din telefoane în timp ce mergi pe jos. Poți planifica chiar, o plimbare în loc de o întâlnire, iar clienții sau colegii tăi vor aprecia. Dacă reușești integrezi mișcarea în rutina ta de muncă, o să îți îndeplinești atât obiectivele de serviciu cât și pe cele fizice.

9. Prioritizează echilibrul casă-muncă

Planifică-ți antrenamente și pauze la fel cum ai face-o dacă ai fi la birou, unde această balanță pare mult mai importantă. E esențial să tratezi munca de acasă cu seriozitatea cu care ai face-o la birou. Ai mai multă flexibilitate, dar trebuie să găsești rutina care funcționează cel mai eficient pentru tine și să o implementezi oriunde te afli.

10. Măsoară-ți pașii zilnic

Dacă lucrezi de acasa, va exista probabil un moment în care îți vei da seama că nu faci prea mulți pași într-o zi. Această epifanie rar apare dacă nu îți măsori activitatea. Folosește o aplicație pentru telefon sau  o brățară smart – la fel ca în orice alt aspect al unei afaceri bune, măsuratul e o cheie a succesului.

11. Fă o pauză de apă la fiecare 25 de minute

Setează un cronometru pentru 25 de minute de muncă neîntreruptă. Când sună alarma, obișnuiește-te să te duci să îți iei un pahar cu apă. Asta îți va da energie și îți va permite să te concentrezi mai bine, precum și să te mențină hidratat și sa te ridice de pe scaun.

12. Urmează regula 50:10

Pentru fiecare 50 de minute de muncă, fă o pauză de 10 de minute. În această pauză, ridică-te și mișcă-te: fă o plimbare sau fă câteva genoflexiuni. Fă ceva care nu are legătura cu munca și, ideal, implică statul în natură. Asta nu numai că îți va îmbunătăți sănătatea fizica, dar îți va îmbunătăți și abilitatea de a rezolva probleme complexe și de a fi eficient pentru perioade mai lungi de timp.

13. Investește în echipamente de exerciții

Unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poți face atunci când lucrezi de acasă este să investești într-un echipament pentru exerciții. Poți fi la curent cu e-mailurile, poți revizui documente, programa apeluri și chiar participa la conferințe cu echipa – toate de pe banda de alergare. Lucrurile mici pe care le faci zilnic vor face o mare diferență pe termen lung.

Sursa: forbes.com

 

Epistola catre unchiul necunoscut (articol scris de tata)

Draga   unchiule,

Nu te-am cunoscut pentru ca asa a fost sa fie. Tatal meu, matusile mele si bunica mea, in ultimii ei ani de viata mi-au vorbit despre tine. Erai cel mai mic din cei opt  copii ai sotilor Alexandru si Alexandrina Constantinescu, erai cel mai iubit si alintat de fratii si surorile mai mari. Ei mi-au spus ca in amintirea  ta si a bunicului meu, tatal tau, cazut in anul 1916 pe frontul din Moldova in primul razboi mondial am fost botezat cu numele Alexandru, mai ales ca si bunica mea, mama ta, se numea Alexandrina. M-am nascut in anul 1941, la 19 iunie cu trei zile inainte de lntrarea Romaniei in cel de al doilea razboi mondial, in asa numitul razboi sfant, pentru recuperarea teritoriilor rapite de Rusia sovietica cu un an inainte.  Stiu ca, atunci ai fost mobilizat si trimis pe front. Aveai sa-ti pierzi viata doi ani mai tarziu, in 1943 in   teribilele lupte de la cotul Donului. Bunica mea, mama ta, a primit stirea ca esti dat disparut dar a nutrit speranta ca, totusi te vei intoarce odata in satul tau natal, Beceni, de pe Valea Slanicului din judetul Buzau si in cinstea acestui asteptat eveniment punea oua la clocit in fiecare primavera cativa ani la rand inainte de a muri.  In perioada copilariei mele, intre patru si noua ani, atunci cand imi petreceam verile la bunica, la Beceni, imi aminteam de tine ori de cate ori caram apa de baut cu cofita de la izvorul din fata bisericii, amenajat in incinta unui monument dedicat eroilor din Beceni cazuti in primul razboi mondial, unde, la loc de cinste, era sapat in piatra  numele bunicului meu,  tatal tau Alexandru Constantinescu. Aveam convingerea ca acest monument aminteste si de tine.

Anii au trecut. In anul 1948, cand  am inceput clasa 1, Romania era déjà republica populara jerfa ta, unchiule, a fost zadarnica. Romania a ajuns la cheremul dusmanului ei secular. Vechea Romanie, oamenii si adevaratele valori ale tarii au pierit strivite de tavalugul comunist. Oamenii gospodari, care prin munca si privatiuni isi facusera o oarecare situatie, prin activitati economice si afaceri de mica anvergura, clasa din care facea parte si tatal meu, fratele tau, au fost  prigoniti, considerandu-se ca facand parte din burghezie, care trebuia lichidata prin mijloace diverse: teroare, inchisoare, pana la lichidare fizica, fiind considerati dusmani de clasa.

In scoala invatam ca cele mai importante descoperiri stiintifice erau facute de savantii rusi si sovietici. Motorul cu adere interna a fost inventat de Polzunov si nu de James Watt, telegrafia fara fir nu a fost creata de Marconi ci de Popov. Biologia era apanajul lui Miciurin si Lasenco.

In literatura, exemplul de personaj pozitiv ne era oferit de Pavlic Morozov, care si-a denuntat tatal pentru ca era chiabur si isi ascundea recolta, refuzand sa o predea poporului. Manualele de fizica, chimie, biologie erau traduse direct din limba rusa. Notele din catalog ajungeau numai pana la cinci, dupa model sovietic. Liceul a fost redus pana la clasa a zecea. Istoria Romaniei devenita R.P.R  a fost rescrisa de Mihail Roller, un individ ajuns peste noapte mare savant. Istoria Romaniei devenise o sucesiune de revolutii si rascoale generate de lupta de clasa, dintre bogati si saraci, motorul dezvoltari societati. Influenta slava  in devenirea poporului roman si mai ales, a limbii romane, era sustinuta pana la paroxism. Nici vorba de rolul monarhiei in crearea si consolidarea statului national roman, in obtinerea independentei de stat a Romaniei, care ar fi fost obtinuta exclusiv cu ajutorul Rusiei, nimic despre rolul nefast jucat de Rusia in cursul primului razboi mondial. In familie, parintii mei si prietenii lor imi spuneau care este adevarata situatie, ca tara ajunsese la cheremul rusilor si a oportunistilor comunisti romani, oameni fara Dumnezeu, care profitau de situatie pentru a ajunge la putere si a distruge ceea ce mai ramasese  din fiinta poporului roman. Ajunsesem sa ma intreb, cine are dreptate?

               Parintii si bunicii mei, care sperau ca vin americanii la primavara, sau, daca nu, la toamna sigur, sau ceea ce sarmanii mei profesori si propaganda comunista incercau sa ne convinga cu privire la viitorul luminous al poporului roman condus de partidul comunist roman. Acestea se petreceau in anii ‘50 ai asa zisului “obsedant deceniu”. Daca ramasese in mine o oarecare indoiala, aceasta a fost spulberata de o revelatie  datorita descoperirii unei comori.

               In privnita casei parintesti, acoperit de lazi goale ,lemne de foc si resturi de mobilier se afla un cufar vechi de lemn Intr-o zi, ducandu-ma in pivnita sa sparg lemne, m-am hotarat sa vad daca in cufarul cu pricina se afla ceva. Cu surprindere am constatat ca era plin cu carti, carti de scoala pentru clasele primare si liceale. Numele elevului: Alexandru Constantinescu. Perioada scolii 1930-1940.

               Mai tarziu aveam sa aflu ca aceasta a fost cea mai fasta perioada din istoria Romaniei, a Romaniei mari intregite. Toata vara am citit cu nesat cartile tale de scoala de unde am aflat adevarul despre tara noastra, despre istoria ei si de faptul ca intotdeauna, marele nostru dusman a fost imperiul de la rasarit ,care, in decursul timpului a ocupat si a jefuit de mai multe ori  Principatele Romane.    Am aflat ca Unirea Principatelor  s-a datorat infrangerii Rusiei in razboiul Crimeii de la 1856.

               Pagini intregi erau dedicate regilor Romaniei care au avut un rol covarsitor in intregirea tarii in granitele ei  firesti si au asigurat mersul ei spre modernitate. Romania era o tara frumoasa, bogata, in plina dezvoltare. Am aflat multe  despre Marea Unire si am admirat imaginile cu regii intregitori Ferdinand si Maria la incoronarea de la Alba Iulia.

Pentru mine, toate acestea au constituit o revelatie. Luam cartile din cufar si le citeam una cate una. Le citeam pe ascuns pentru ca era priculos sa deti asemenea carti. Acum, pentru mine lucrurile devenisera clare. Eram constient de situatie, mai ales ca auzeam tot felul de intamplari petrecute in oras, jafuri, violuri, sau chiar crime comise de soldatii sovietici eliberatori, care ocupasera liceul Mircea cel Batran, unde am invatat amandoi, teatrul Fantasio si toate cazarmile armatei romane din Constanta.

               De atunci te pomenesc mereu si iti multumesc pentru marea ta contributie la educatia mea, la  cunoasterea adevaratei istorii si culturii noastre, si nu numai. Printre cartile gasite in cufar s-au aflat si Istoria Americii si Istoria Angliei scrise de Andre Maurois, Istoria Frantei a lui Jaques Madaule care mi-au largit enorm orizontul cultural, istoric si politic si mi-au deschis apetitul  pentru limbile straine. Enciclopedia franceza Larouse ilustree a ajuns cartea mea de capatai devenind un fel de youtube   “avant la lettre.” Istoria, geografia si literatura universala sunt de atunci pasiuni pentru intreaga viata.

               In plus am mai gasit multe carti din Colectia celor 15 lei Masca rosie, Aventurile submarinului DOX, Colectia Avetunra, Bill Gazon, colectia Femei celebre si alte romane politiste si aventuri  foarte cunoscute in anii 1930-40, considerate literatura decadenta in anii 50 si drept urmare, interzise. Aceste carti  care circulau din mana in mana  reprezentau deliciul adolescentilor de varsta mea.

               Au urmat, insa vremuri grele. In anul 1950, casa care fusese construita de tatal meu, in care   m -am nascut si locuiam a fost  nationalizata, iar din acest motiv, doi ani mai tarziu toata familia a fost trimisa la Bicaz cu domiciliu  obligatoriu. Acolo, tatal meu a lucrat facand munca bruta ,la constructia vestitei hidrocentrale. Din fericire, dupa doi ani, prigoana a incetat datorita mortii lui Stalin in martie 1953 si ne-am intors la Constanta. Printr-o minune am reusit sa ne intoarcem in fosta noastra casa, intr-o camera la mansarda unde am locuit pana in 1959, anul in care am terminat liceul Mircea cel Batran. Cufarul cu cartile tale disparuse. Probabil ca  cei care au fost instalati in casa dupa plecarea noastra l-au devalizat sau l-au folosit drept combustibil.

               Anii au trecut, Fratii tai, printre ei si tatal meu au plecat rand pe rand din aceasta lume. Nepotii, in marea majoritate, cei mai in varsta, s-au dus si ei. Singurul care te mai pomeneste datorita cartilor tale de scoala, de aventuri si de cultura generala, care mi-au incantat copilaria, fotografiile de familie si cartile postale trimise de tine din concentrare, inainte de a pleca pe front, prin care transmiteai negrele tale presimtiri referitoare la viitorul tau tragic, sunt eu, tizul si nepotul tau, Alexandru.

               De Sf.Alexandru, la 30 August imi serbez ziua onomastica si dau un acatist la biserica intru pomenirea bunicului si unchiului care purtau acelasi nume. Acelasi acatist il dau de ziua Inaltarii Domnului nostru Isus Hristos cand se sarbatoreste Ziua eroilor. Mormintele voastre nu se cunosc; bunicul doarme undeva in nordul Moldovei, iar tu in campia Kubanului, in pamant strain.

               Sunt sigur, insa ca de Ziua Eroilor, numele vostru sapat pe monumentul eroilor ridicat in fata bisericii din Beceni ,satul vostru natal de pe Valea Slanicui judetul Buzau, este acoperit de flori si coroane.

               Veti trai si in memoria fiului meu care va duce mai departe amintirea voastra.

                                             Domnul sa va aiba in paza

                                             Nepotul tau Alexandru (al 3-lea)

 

Iar  aici va las filmul facut in anul 2018 cu Comuna Beceni, de unde era Unchiul Alexandru.

Ziua 44- #arestladomiciliu, #1mai

Tocmai am terminat de uploadat un nou film documentar, COVID19-pandemie sau manipulare  pe canalul Bitchute.

P.S: exista:  Patent No.: US 10,130,701 B2 Nov. 20, 2018 (45) Date of Patent

c12) United States Patent Bickerton et al.
(54) CORONAVIRUS
(71) Applicant: THE PIRBRIGHT INSTITUTE, Pirbright, Woking (GB)
(72) Inventors: Erica Bickerton, Woking (GB); Sarah Keep, Woking (GB); Paul Britton, Woking (GB)
(73) Assignee: THE PIRBRIGHT INSTITUTE, Woking, Pirbright (GB)
( *) Notice: Subject to any disclaimer, the term ofthis patent is extended or adjusted under 35 U.S.C. 154(b) by 0 days.
(21) Appl. No.: 15/328,179
(22) PCT Filed: Jul. 23, 2015
(86) PCT No.: PCT/GB2015/052124
§ 371 (c)(l), (2) Date: Jan.23, 2017
(87) PCT Pub. No.: W02016/012793
PCT Pub. Date: Jan. 28, 2016
(65) Prior Publication Data
US 2017/0216427 Al Aug. 3, 2017
(30) Foreign Application Priority Data
Jul. 23, 2014 (GB) …………………………….. 1413020.7
(51) Int. Cl. A61K 391215 C12N 7100 C12N 9112 A61K 39100
(2006.01) (2006.01) (2006.01) (2006.01)
(52) U.S. Cl. CPC A61K 391215 (2013.01); C12N 7100 (2013.01); C12N 91127 (2013.01); C12Y 207107048 (2013.01); A61K 203915254 (2013.01); A61K 2039154 (2013.01); Cl2N 2770120021 (2013.01); Cl2N 2770120022 (2013.01); Cl2N 2770120034 (2013.01); Cl2N 2770120051 (2013.01); Cl2N 2770120062 (2013.01) ( 58) Field of Classification Search
(56)
WO WO WO WO
CPC ……………………………………………. A61K 39/215 See application file for complete search history.
References Cited
U.S. PATENT DOCUMENTS
7,452,542 B2 * 11/2008 Denison . C07K 14/005 424/221.1
FOREIGN PATENT DOCUMENTS
W0-2004/092360 A2 W0-2005/049814 A2 W0-2007 /078203 Al W0-2011/004146 Al
10/2004 6/2005 7/2007 1/2011

Binenteles aici este doar cuprinsul, intregul document avand 65 pagini pe care nu are sens sa le pun aici pentru ca nu cred ca veti parcurge nici ce am pus pentru a ajunge la aceasta fraza.

 

 

 

Ziua 42 de „arest la domiciliu”

Astazi va voi prezenta un film documentar creat de Axinte films al carui canal youtube il voi insera in acest text despre GUVID19-#StaiAcasa:

Daca v-a placut stiti ce aveti de facut: Like/\Dislike si Abonare pentru ca trebuie sustinuti si incurajati creatorii de continut.

Si acum daca va simititi epuizati dupa vizionarea acestui film de 14:17 minunte voi face un top 5 melodii de ascultat in arest la domiciliu:

1. Hyenas-Stati Acasa
2. Nyno Escobar- Hai sa spargem piata (parodie 2020)
3. Muzica:Alex Cruz un clip marca BackPackYourLife
4. Tudor Chirila-E si treaba mea
5. Cristina Pucean&Nicky Yaya-Gucci Fake producatorul melodiei Izoleta si Suzeta.

Si daca tot ati intrat deja pe canalul BackPackYourLife va voi lasa mai jos un excelent documentar despre conducatorul Pol Pot:

Vizionare placuta!

Hit-ul lunii.

Intai de toate multumiri muzicianului Hyenas, va las aici pagina lui de Facebook  care a compus aceast hit care a fost preluat si cateva posturi FM cunoscute. Clipul creat de mine l-am pus pe contul meu Bitchute deoarece riscam ca pe youtube sa mi-l cenzureze.

 

 

Paste Fericit din #arestladomiciliu

Fiind sarbatoare astazi am avut permisie sa stam in balcon prilej cu care am avut ocazia sa mai exersez calitatile de vloger (filmul il veti gasi pe canalul meu de Youtube  intilulat „Tiganii aprovizionandu-se de la Shop&Go” la care va rog dati un like/dislike si un share sa vada si prietenii vostrii) Deasemeni nu uiti ca il puteti gasi si pe Bitchute.com

Patram traditiile, #stamacasa si #ciocnimoua , #PasteFericit, #stayhome, #stayhealty, #arestladomiciliu, #declaratie, #ordonatadeurgenta s.a.m.d

 

 

 

Filme din „arest la domiciliu”

Saptamana aceasta cunoscutul canal tv FilmNow  a difuzat Contagion, atentie film din 2011 despre o epidemie de gripa la nivel mondial care ucide milioane de oameni, iar din distributia peliculei fac parte actori consacrati precum  Marion Cotillard, Matt Damon, Laurence Fishburne, Jude Law, Gwyneth Paltrow, Kate Winslet si Jennifer Ehle.

Mai multe despre acest subiect va invit sa intrati pe canalul de Youtube Teorii Incredibile Oficial  sa va abonati pentru ca este un canal deosebit de interesant care o sa va deschida gandirea.

Din 19.03.2020 decand am fost incarcerat pentru #workathome, #stayhome s.a.m.d am descoperit   noi surse de filme gratuit si  site-ul https://cinesquare.net/, unele filme sunt subtitrate si in romana altele in engleza.

Cam asa inteleg eu aceste #workathome si #stayhome  pentru a fi protejat?!? De cine?!?

#stayhome/ #arestladomiciliu